printre nori... printre corbi...

Povestea de astăzi are un foșnet de mătase neagră și miros de ceară arsă lângă un sicriu... 

În soarele lui februarie, prin gerul ce a înghețat până și inima asfaltului, se văd... suflete căzând din cer... Unele curate, limpezi, pure, altele grele... negre, triste. Sunt... sunt lacrimi... lacrimi vărsate la pierderea cuiva drag, lacrimi scurse la amintirea unei iubiri demult apuse, sau a unei persoane dragi plecate... în umbre reci... Sunt lacrimi... ce nu-și mai au locul în inimi, în gânduri sau pur și simplu sunt excese de furie, gelozie... iubire.

Foșnetul de mătase neagră îl aud văzând corbii cum zboară deasupra noastră și parcă sunt gata să sfâșie inimile suferinzilor... inimile copiilor, ale bătrânilor, inimile tinerilor ce iubesc... Vor să sfâșie tot... pentru ca apoi să ne învăluie într-un sicriu rece, gri, căptusit cu pânză albă încrețită, și miros de lumânări ce ard... Ard la capul nostru pentru a ne lumina drumul, așa se spune, de fapt ard ca să nu mai mirosim a stârv ci a ceara arsă... Ard la fel ca sufletele noastre cât suntem în viață... ard și se duc la fel ca noi... într-o clipă...

Îmi arunc ochii pe geam și văd... un cer senin plin de corbi... razele palide sunt secerate de aripile lungi și grele ale păsărilor de mătase neagră... și atunci.... îmi e dor de lumânări arse, de sicriul rece... de... mine care-am fost odată...

...

încet... încet...

- Caută! i-a zis ea. 

- Ce? îi răspunde el nedumerit. 

- Caută iubirea! 

- Unde? privind-o el un pic bulversat. Unde? 

- Off... suspină ea. Nu o mai căuta. Dacă nu știi măcar atâta lucru... dacă nu știi că iubirea o poți găsi doar în tine, nu o mai căuta. Ești pierdut... iar ochii i se umplură de lacrimi. 

- De ce zici asta? el tot mai nedumerit. De ce? 

Oftând îi răspunde: 

- Ești pierdut... într-o lume gri, fără vise, rece și anostă. Ești pierdut și... în lumea asta a ta m-ai pierdut și pe mine... Păcat...ar fi putut fi o poveste frumoasă... 

Iar ea cu ochii în lacrimi, cu sufletul sfâșiat de durere și cu un gust amar s-a îndepărtat încet... încet...

căutând ceva acolo unde nu există...

... și iată cum azi, pentru a nu știu câta oară, am căutat ceva ce nu există acolo unde știam sigur că nu voi găsi...

Plimbându-mă prin gerul unui sfârșit de ianuarie mi-am adus aminte de singurătatea pe care o trăiam în urmă cu vreo 2 ani, plecată fiind, prin lumi străine... singură... Atunci, ca și acum, mă plimbam prin frigul iernii căutând... ceva... prin oraș, poate la o florărie, poate în curtea unei case, poate chiar la omul din fața mea... căutând un strop de...zâmbet, căldură, înțelegere... dar... fără nici un rezultat.


Lumea noastră e prea înghețată de datorii, de probleme, de neajunsuri, de nedreptăți, de minciuni și... de frig. Prea înghețată ca să mai poată zâmbii sau să mai înțeleagă ceva sau chiar să transmită puțină căldură celor din jur. Așa că m-am întors acasă înfrigurată și cu sufletul speriat de atâta răceală și indiferență...

Acasă... am vorbit cu omul sufletului meu, am vorbit mai bine de două ore, am vorbit pe net pentru că acum el este cel plecat prin lumi străine, singur, înfrigurat, fără căldură, înțelegere sau măcar un zâmbet... Am încercat amândoi să ne încurajăm pentru zilele ce vor urma, să ne îmbărbătam până in iulie când va reveni acasă.