printre nori... printre corbi...

Povestea de astăzi are un foșnet de mătase neagră și miros de ceară arsă lângă un sicriu... 

În soarele lui februarie, prin gerul ce a înghețat până și inima asfaltului, se văd... suflete căzând din cer... Unele curate, limpezi, pure, altele grele... negre, triste. Sunt... sunt lacrimi... lacrimi vărsate la pierderea cuiva drag, lacrimi scurse la amintirea unei iubiri demult apuse, sau a unei persoane dragi plecate... în umbre reci... Sunt lacrimi... ce nu-și mai au locul în inimi, în gânduri sau pur și simplu sunt excese de furie, gelozie... iubire.

Foșnetul de mătase neagră îl aud văzând corbii cum zboară deasupra noastră și parcă sunt gata să sfâșie inimile suferinzilor... inimile copiilor, ale bătrânilor, inimile tinerilor ce iubesc... Vor să sfâșie tot... pentru ca apoi să ne învăluie într-un sicriu rece, gri, căptusit cu pânză albă încrețită, și miros de lumânări ce ard... Ard la capul nostru pentru a ne lumina drumul, așa se spune, de fapt ard ca să nu mai mirosim a stârv ci a ceara arsă... Ard la fel ca sufletele noastre cât suntem în viață... ard și se duc la fel ca noi... într-o clipă...

Îmi arunc ochii pe geam și văd... un cer senin plin de corbi... razele palide sunt secerate de aripile lungi și grele ale păsărilor de mătase neagră... și atunci.... îmi e dor de lumânări arse, de sicriul rece... de... mine care-am fost odată...

...